Este o afirmație pe care avocații, medicii și personalul din domeniul îngrijirii o aud destul de des:
„Dar eu sunt ruda cea mai apropiată.”
Uneori este spusă cu nedumerire, alteori cu frustrare. De multe ori, persoana respectivă presupune că, fiind cea mai apropiată rudă, are automat dreptul de a lua decizii, de a primi informații sau de a se ocupa de problemele unei persoane apropiate.
Această presupunere este de înțeles. Spitalele, centrele de îngrijire, angajatorii și alte instituții solicită frecvent datele unei persoane de contact pentru situații de urgență. În formularele britanice, aceasta este adesea numită next of kin.
Expresia poate crea însă impresia că persoana desemnată dobândește un statut juridic special.
În realitate, simpla menționare ca rudă apropiată sau persoană de contact nu oferă automat autoritate juridică.
Relația cu persoana în cauză poate fi foarte importantă. Este posibil să fiți primul contactat într-o situație de urgență, iar opinia dumneavoastră poate fi luată în considerare. Totuși, dreptul de a lua o anumită decizie trebuie să rezulte dintr-un act juridic sau dintr-o prevedere legală.
Întrebarea principală nu este:
„Cine este ruda cea mai apropiată?”
Ci:
„Ce decizie trebuie luată și cine are dreptul legal să o ia?”
Ce înseamnă, în practică, „ruda cea mai apropiată”?
În limbajul obișnuit, expresia desemnează de regulă un membru apropiat al familiei sau persoana care trebuie contactată în caz de urgență.
Aceasta nu trebuie să fie neapărat o rudă de sânge. Poate fi partenerul de viață, un prieten apropiat sau chiar un vecin.
Confuzia apare atunci când persoana de contact este considerată automat persoana care are dreptul legal să decidă.
Sunt două lucruri diferite.
Dreptul de a lua o decizie poate rezulta, în funcție de situație, din:
- voința persoanei în cauză;
- o procură permanentă;
- o hotărâre a instanței competente pentru protecția persoanelor lipsite de capacitate;
- un testament;
- documentele care permit administrarea succesiunii;
- o prevedere legală specifică.
Simplul fapt că o persoană este cea mai apropiată rudă nu înlocuiește niciuna dintre aceste baze juridice.
Ce se întâmplă dacă persoana poate lua singură decizii?
Dacă un adult înțelege decizia pe care trebuie să o ia și consecințele acesteia, alegerea îi aparține.
Soțul, copiii sau alte rude nu au dreptul să decidă în locul său doar pentru că sunt membri apropiați ai familiei.
Acest lucru este valabil chiar dacă rudele consideră că decizia luată este greșită sau neinspirată.
În Anglia și Țara Galilor, Legea privind capacitatea mintală din 2005 pornește de la prezumția că o persoană adultă este capabilă să ia propriile decizii.
O persoană nu poate fi considerată lipsită de capacitate doar pentru că face o alegere pe care ceilalți o consideră imprudentă.
Capacitatea se analizează separat pentru fiecare decizie. De exemplu, o persoană poate decide singură ce dorește să mănânce sau cum să își petreacă ziua, dar poate avea dificultăți în a înțelege o decizie financiară importantă ori un tratament medical complicat.
Prin urmare, punctul de plecare este întotdeauna voința persoanei în cauză, nu ordinea rudelor în familie.
Ce se întâmplă dacă persoana nu mai poate lua o anumită decizie?
Pierderea capacității de a lua o decizie nu înseamnă că dreptul de a decide trece automat la soț, la copilul cel mai mare sau la o altă rudă.
Nu există o regulă generală potrivit căreia un soț poate decide automat pentru celălalt sau copilul cel mai mare poate prelua administrarea problemelor unui părinte.
Trebuie verificat dacă o persoană a primit în mod legal dreptul de a acționa.
În problemele financiare și patrimoniale, acest drept poate aparține:
- unei persoane desemnate printr-o procură permanentă pentru bunuri și finanțe;
- unui reprezentant numit de instanță.
În problemele privind sănătatea și îngrijirea personală, poate exista o procură permanentă separată.
Instanța competentă, numită în Anglia și Țara Galilor Court of Protection, poate lua o decizie pentru persoana lipsită de capacitate sau poate numi un reprezentant care să se ocupe de anumite aspecte.
În alte situații, decizia poate reveni medicului sau altui profesionist responsabil.
De exemplu, medicul trebuie să stabilească dacă un tratament este potrivit din punct de vedere medical și dacă administrarea lui este în interesul pacientului.
Orice decizie luată pentru o persoană lipsită de capacitate trebuie să urmărească interesul acesteia.
La luarea deciziei trebuie avute în vedere, pe cât posibil:
- dorințele exprimate anterior de persoană;
- valorile și convingerile sale;
- opiniile celor care o cunosc și se ocupă de ea;
- consecințele concrete ale deciziei.
Opinia familiei poate avea o mare importanță.
De exemplu, o fiică ce și-a îngrijit tatăl mulți ani poate cunoaște mai bine preferințele acestuia decât un profesionist care l-a întâlnit o singură dată.
Totuși, faptul că familia este consultată nu înseamnă că familia ia decizia.
Ruda ajută persoana responsabilă să înțeleagă ce și-ar fi dorit cel în cauză.
Nu există un vot în familie, iar copilul cel mai mare nu are automat ultimul cuvânt.
Nici persoana trecută într-un formular de spital ca rudă apropiată nu are neapărat prioritate față de un partener de viață, un prieten sau un îngrijitor care cunoaște mai bine situația.
Are ruda cea mai apropiată dreptul la informații medicale?
Nu există un drept general de acces la informațiile medicale sau la alte informații confidențiale doar pentru că o persoană este rudă apropiată.
Posibilitatea de a comunica astfel de informații depinde de:
- acordul persoanei;
- capacitatea sa de a lua decizii;
- motivul pentru care sunt solicitate informațiile;
- interesul persoanei;
- obligațiile de confidențialitate ale profesioniștilor.
Accesul rămâne limitat și după deces.
În anumite situații, dreptul de a solicita dosarul medical al unei persoane decedate poate aparține reprezentantului legal al succesiunii sau unei persoane care urmărește un posibil drept rezultat din deces.
Simplul fapt că cineva este o rudă apropiată nu îi oferă automat acces la toate informațiile medicale.
Este importantă și diferența dintre o persoană de contact și „ruda apropiată” definită în mod special de legislația privind sănătatea mintală.
În anumite proceduri de sănătate mintală, legea stabilește cine ocupă acest rol și ce drepturi are. Nu este vorba doar despre persoana indicată într-un formular de urgență.
Ce se întâmplă după deces?
După deces, regulile juridice se schimbă, dar ruda cea mai apropiată nu dobândește automat controlul asupra tuturor problemelor.
Dacă există un testament valabil, acesta arată de regulă:
- cine trebuie să administreze succesiunea;
- cine sunt beneficiarii;
- cum urmează să fie distribuite bunurile.
Persoana desemnată să administreze succesiunea poate fi o rudă, un prieten, un avocat sau o altă persoană de încredere.
O rudă apropiată poate fi beneficiar, dar poate fi și exclusă din testament.
Prin urmare, simpla legătură de rudenie nu permite înlocuirea persoanei desemnate în testament și nici schimbarea modului în care defunctul a decis să își împartă patrimoniul.
Ce se întâmplă dacă nu există testament?
Dacă o persoană moare fără un testament valabil, bunurile sale sunt împărțite potrivit regulilor succesiunii legale din Anglia și Țara Galilor.
În această situație, relațiile de familie devin importante, dar nu se aplică o regulă simplă potrivit căreia întreaga moștenire revine celei mai apropiate rude.
Legea stabilește cine moștenește și în ce proporții.
În funcție de situație, pot avea drepturi:
- soțul sau partenerul civil;
- copiii;
- părinții;
- frații și surorile;
- alte rude, într-o ordine stabilită de lege.
Un partener aflat într-o relație de concubinaj poate fi indicat de mulți ani ca persoană de contact, dar acest lucru nu îi oferă automat dreptul la moștenire.
De asemenea, mai mulți copii pot avea drepturi egale, indiferent de vârstă sau de apropierea pe care au avut-o față de părintele decedat.
Persoana care obține dreptul de a administra succesiunea nu devine proprietara tuturor bunurilor.
Aceasta trebuie să identifice patrimoniul, să achite obligațiile succesiunii și să distribuie bunurile tuturor beneficiarilor care au drepturi.
Cine decide asupra înmormântării?
Persoana desemnată ca rudă apropiată nu decide automat asupra înmormântării.
Responsabilitatea revine, de regulă:
- executorului testamentar;
- sau, în lipsa acestuia, persoanei care are dreptul să administreze succesiunea.
Dorințele exprimate de persoana decedată pot fi luate în considerare, dar în general nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic.
Dacă membrii familiei nu se înțeleg cu privire la înhumare, incinerare sau alte aspecte legate de înmormântare, poate fi necesară obținerea rapidă a consilierii juridice.
Poate ruda cea mai apropiată să conteste testamentul?
Faptul că o persoană este ruda cea mai apropiată nu reprezintă, în sine, un motiv pentru contestarea testamentului.
O rudă poate avea interes să conteste un testament dacă ar moșteni în baza unui testament anterior sau potrivit regulilor succesiunii legale.
Totuși, trebuie să existe un motiv juridic concret.
Printre motivele care pot fi analizate se numără:
- lipsa capacității de a întocmi testamentul;
- presiunile sau influența nepermisă exercitate asupra testatorului;
- necunoașterea ori neacceptarea conținutului testamentului;
- falsificarea documentului;
- nerespectarea formalităților cerute de lege.
În anumite situații, un soț, un partener, un copil sau o persoană aflată în întreținerea defunctului poate solicita instanței o parte rezonabilă din patrimoniu.
Acest drept nu aparține însă automat tuturor rudelor.
De exemplu, un partener aflat într-o relație de concubinaj sau o persoană întreținută financiar de defunct poate îndeplini condițiile legale. În schimb, un frate sau o soră care nu depindea financiar de defunct poate să nu aibă dreptul de a formula o astfel de cerere.
Legătura de familie poate oferi un interes în cauză, dar nu conferă automat autoritate, drept la moștenire sau un temei juridic pentru contestarea testamentului.
O simplă desemnare, nu o putere juridică
Termenul folosit în formularele britanice pentru ruda apropiată sau persoana de contact este util în situații practice.
El ajută instituțiile să știe pe cine să contacteze și poate indica persoana care cunoaște cel mai bine situația.
Problema apare atunci când acestei desemnări i se atribuie efecte juridice pe care nu le are.
Calitatea de rudă apropiată nu oferă automat dreptul de a:
- administra banii unei persoane;
- decide asupra tratamentului medical;
- primi informații confidențiale;
- administra o succesiune;
- moșteni bunuri;
- contesta un testament.
Aceste drepturi pot exista, dar fiecare trebuie să aibă o bază juridică proprie.
Prin urmare, atunci când cineva spune „Dar eu sunt ruda cea mai apropiată”, relația sa nu este lipsită de importanță.
Poate avea o importanță deosebită pentru înțelegerea dorințelor persoanei sau pentru stabilirea situației familiei.
Totuși, relația de rudenie nu răspunde singură la întrebarea juridică.
Dacă există neînțelegeri privind persoana care poate lua o decizie, administra succesiunea sau formula o cerere în instanță, este important să se stabilească din timp cine are autoritate juridică.
Asistența juridică obținută la începutul unui astfel de conflict poate preveni agravarea situației și creșterea costurilor.flictului și creșterea costurilor.
Acest articol este destinat doar pentru a oferi informații generale și nu constituie consiliere juridică sau profesională. Vă rugăm să rețineți este posibil ca legea să se fi schimbat de la publicarea acestui articol.